Neofitismul - stadiul inițial al credinței

Se spune că neofitismul - stadiul inițial, (adesea exaltat) al credinței, trece atunci când îndeplinirea riguroasă a ritualurilor și regulilor exterioare devine doar o formă pentru conținutul intern. Depășirea stării de neofit constă dintr-un proces complex de tranziție de la o percepție emoțională a religiei la o viață spirituală conștientă și profundă. După cum un adolescent, crescând, renunță la tiparele maximalismului tineresc în favoarea extinderii orizonturilor sale prin o percepție mai largă a lumii înconjurătoare, la fel și neofitul în credință are nevoie să iasă din găoacea comodă a maximalismului religios, care l-a protejat de ispite pe perioada aderării sale conștiente la Trupul viu al Bisericii lui Hristos, și să se deschidă benevol pentru o cunoaștere mai largă a universului credinței. Unul dintre semnele definitorii ale ieșirii din această etapă inevitabilă a vieții religioase este apariția stabilității în credință, când neliniștea alimentată de dorința de a face totul corect și teama de a nu încălca regulile, este înlocuită cu pacea interioară constantă și încrederea în pronia divină. Acest proces firesc durează de la câteva luni la câțiva ani, după caz. Doar că în ultima perioadă, se pare că ieșirea din neofitism a devenit o sarcină dificilă pentru mulți începători. Aceasta se întâmplă din cauza unei credințe fragile ce se poate prăbuși ușor, atunci când perioada de neofit este puternic influențată de propaganda politico-religioasă a forțelor interesate să utilizeze narative legate de valorile tradiționale și sloganuri pseudo-spirituale, dar și a unor oameni din biserică, inclusiv preoți, care văd viața duhovnicească ca pe o luptă perpetuă cu răul din lume, adică cu opozanții lor, îndemnându-și camarazii să urce pe baricadele acestui război imaginar între “noi”, aleșii Domnului, și “ei”, cei ce nu sunt ca noi.

Se știe că viața neofitului se bazează pe sentimentul de unitate familiară pe care acesta îl descoperă în biserică. Năzuința că toți oamenii din Biserică, adunați în jurul Potirului Euharistic, sunt uniți “întru-un singur gând” și îl slăvesc pe Dumnezeu “cu o gură și o inimă”, este vitală pentru un începător. Iar încrederea că “Sfinții Părinți, uniți în duh, au răspuns la toate întrebările” și, prin urmare, nu există loc de îndoială, discuții critice, păreri personale, îi blochează din start orice posibilitate de gândire. În acest context, o posibilă disimilaritate este sinonimă cu apostazia. Înrădăcinat într-o astfel de gândire, neofitul nu acceptă nimic “din afară” din teama să nu piardă acea Biserică pe care el și-o imaginează în cele mai pure culori. Or, a înceta să mai fii neofit, înseamnă să recunoști că Sfinții Părinții, care de cele mai multe ori au polemizat între ei, au fost oameni asemenea nouă și nu îngeri întrupați. Să cazi de acord cu faptul că nu toți cei ce cântă în timpul liturghiei “Crezul” cred la fel. Să renunți la bucuriile spectaculoase ale spovedaniei începătoare și primelor împărtășanii, la sentimentul de vitejie martirică trăit în timpul experimentării postului riguros și a înfrânării, la gustul dulce al rugăciunilor cu lacrimi și la stările emoționale profunde despre care ai vrut să povestești la toată lumea.

Prin urmare, e mult mai simplu să schimbi taberele, decât să renunți la aceste stări emoționale excepționale dăruite începătorilor de Duhul Sfânt pentru întărirea credinței lor. Astfel, unii neofiți (indiferent de vârstă) în loc să se maturizeze, să intre în “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, aleg să rămână “copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt” (Efeseni 4:13-14). Aceștia ușor înclină spre extreme. O parte, cea mai mare, trec fără probleme de la neofitismul religios la fundamentalismul religios. Alta, mai mică, alege latura reformatoare (protestantă) liberală. În ambele cazuri, deși sub steaguri diferite, astfel de persoane se consideră adevărați apărători ai credinței, combatanți ai binelui idealizat împotriva răului generalizat. Convinși că doar ei cunosc soluția, aceștia îi declară pe toți cei diferiți de ei ca fiind “dușmani ai Ortodoxiei, rătăciți și apostați.

O persoană înrădăcinată în neofitism, “care nu mănâncă” de frupt în posturi, cu greu se va stăpâni “să nu osândească pe cel ce mănâncă”, doar pentru faptul că “Dumnezeu l-a primit” (Romani 14:2-3).

Nu e deloc simplu să vezi un tovarăș credincios în cineva care “nu deosebește o zi de alta” (Romani 14:5) și “mănâncă din cărnuri jertfite idolilor”, dacă nu va înțelege ce înseamnă cu cuvântul: “cunoştinţa semeţeşte, iar iubirea zideşte” (1 Corinteni 8:1-8).

A îmbrățișa diversitatea specifică Bisericii lui Hristos, Cel care le adună și le unește pe toate prin har și iubire, nu este o sarcină ușoară. Într-adevăr avem nevoie de maturitate și de înțelegerea că de unii singuri, fără Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, nu vom reuși. Ne lipsește doar să dorim aceasta.