Păcatul este o respingere a vieții în Dumnezeu și o încercare de a face lumea să fie a mea

Postul Mare este acea perioadă a anului bisericesc în care creștinii dedică o atenție sporită curățării sufletului de păcate și dependențe. Acest lucru este încurajat de Postul în sine, ca formă specială de înfrânare, de slujbele bisericești cu rugăciunile și cântările de pocăință și, bineînțeles, de predicile preoților care caută să înmoaie inimile creștinilor cu îndemnuri la pocăință și schimbare modului obișnuit de viață.

În Agenda sa, ce cuprinde anii 1973–1983, părintele protoiereu Alexandr Schmemann, încercând să explice cum ar trebui să decurgă lupta cu păcatul, subliniază esența „sinologiei”. Aceasta nu se referă atât la învățătura Bisericii despre păcat, cât la experiența sa personală ca om, dar și ca duhovnic. Pentru părintele Alexandr, păcatul este, mai presus de toate, o pierdere a integrității, o respingere a vieții în Dumnezeu și o încercare de a face lumea să fie “a mea”, nu a lui Dumnezeu. În înțelegerea sa, toate păcatele vin de la trup (iubirea de sine) și din mândrie (încrederea în propriile puteri). Prin însăși natura sa, mândria este o forță distructivă, care poate ușor ruina relația omului cu Dumnezeu și cu cei din jur, iar trupul (carnea) nu face decât să faciliteze acest lucru prin atașamentul său față de cele pământești. Concentrându-și toată puterea spirituală asupra luptei împotriva cărnii, credincioșii uită de principala armă dată lor de Dumnezeu - smerenia, fără de care nimeni nu va învinge vreodată păcatul. Nu este surprinzător faptul că oamenii care frecventează biserica timp de decenii și depun eforturi pentru a respecta regulile bisericești, ajung în cele din urmă să se blocheze în etapa inițială a vieții spirituale: am păcătuit, m-am spovedit și am păcătuit din nou. Prin urmare, pentru a scăpa de acest ciclu vicios constant (păcat-spovedanie-păcat), atenția noastră trebuie să fie îndreptată nu către respectarea exterioară a regulilor, ci către o transformare interioară profundă și întoarcerea la Dumnezeu, către dobândirea duhului smerit și a inimii zdrobite.

Căci dacă ne concentrăm toată atenția și toată puterea spirituală exclusiv asupra trupului, putem ceda cu ușurință mândriei. Și mândria este mult mai teribilă decât trupul - ea a distrus puterile cele fără de trupuri - îngerii:

„Mândria sufletului, exprimată la oamenii credincioși prin dorința de dreptate (cu orice preț), încrederea de sine și maximalismul religios, este cea mai teribilă dintre toate. Dificultatea în combaterea mândriei este că, spre deosebire de trup, aceasta poate căpăta un număr infinit de forme, iar cea mai ușoară este forma unui înger de lumină.”

Smerenia, cea mai divină dintre toate calitățile lui Dumnezeu, contrastează cu mândria prin însăși faptul că omul smerit nu-și vede rodul luptei, ci doar propriile neajunsuri și propria nevrednicie.

„Devenim smeriți nu contemplându-ne pe noi înșine (aceasta duce întotdeauna la mândrie, într-o formă sau alta, căci falsa smerenie este doar o formă de mândrie, poate cea mai ireparabilă dintre toate), ci numai contemplându-L pe Dumnezeu și smerenia Lui”, scrie Părintele Alexandr.

Prin urmare, viața duhovnicească ar trebui să se concentreze nu pe contemplarea propriilor neajunsuri, ci pe rugăciune - adică, îndreptarea constantă de sine (gândurile, dorințele, aspirațiile) către Dumnezeu, care în fond însemnă o întoarcere interioară către El.

Așa înțelegea Apostolul Pavel rugăciunea neîncetată despre care scrie în prima sa epistolă către Tesaloniceni (5:16-18). Rugăciunea este mai mult decât o adresare verbală către Dumnezeu. Este o stare de prezență constantă înaintea Lui și o amintire frecventă a numelui Său.