Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor

Urmându-L pe Hristos, noi așteptăm să primim de la El binecuvântările necesare vieții, sănătate, fericire pământească și, bineînțeles, iertarea păcatelor și viața veșnică după moarte. Dar imaginați-vă ce trebuie să fi înțeles ucenicii Lui atunci când Iisus le-a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Marcu 8:34). Cu siguranță au înțeles aceste cuvinte nu ca ps o metaforă despre greutățile vieții pământești, așa cum le înțelegem noi astăzi, ci ca pe un îndemn de a-și sacrifica viața pentru El. În acea vreme, crucea era cea mai dureroasă și rușinoasă formă de execuție, nu un simbol creștin al mântuirii. Din aceste cuvinte, ucenicii au înțeles că urmarea lui Iisus, într-un final, îi va duce la moartea chinuitoare și rușinoasă de pe cruce. Iar când Hristos le-a explicat că El va fi primul care va suferi chinurile crucii, Petru a fost cuprins de frică și nedumerire. Nu de frica morții, ci de eșecul celui mai important plan pentru care ei Îl urmase pe Iisus. Ca orice evreu credincios, Petru aștepta venirea lui Mesia. Nu avea nicio îndoială că Iisus era Mesia. Însă cuvintele Domnului despre faptul că de data aceasta la Ierusalim, va fi respins de preoți și conducătorii poporului, condamnat și răstignit l-au nedumerit nespus de mult. Petru pare să nu fi înțeles sensul cuvintelor Domnului despre învierea Sa în a treia zi după răstignire și moarte. Tot la ce se putea gândi în acel moment, era că ideea cu crucea și moartea pare să fie o mare greșeală. Cum adică Mesia să moară pe cruce? Neapărat trebuie să existe vreo soluție ca Iisus să urce pe tronul lui David fără cruce. În caz contrar, poporul nu va înțelege asta. Mesia nu poate fi umilit, altfel nu ar fi Mesia și Regele lui Israel.

Fiind cel mai mare dintre ucenici, Petru a găsit necesar să intervină. El L-a luat pe Isus deoparte și a început să-L convingă să renunțe la planul cu crucea și moartea. Această grijă omenească a lui Petru este urmată de o reacție uimitoare din partea lui Hristos, care „întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Marcu 8:33).

Iisus îl numește pe Petru „Satana” nu pentru că s-ar fi aflat sub influența diavolului, ci pentru că Petru în acel moment, din milă omenească, a devenit un ispititor, acționând împotriva voinței lui Dumnezeu, comportându-se ca un dușman al lucrării de mântuire. Această mustrare a lui Hristos este adresată nu doar Apostolului Petru, ci și nouă tuturor. Ea semnifică că providența divină, în numele binelui major și veșnic, cere jertfă și cruce, spre deosebire de gândirea pământească mărginită a omului, care caută confort, siguranță și slavă pământească, împiedicând astfel împlinirea planului de mântuire a lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să înțelegem că în acest context “cele ale oamenilor” înseamnă egoism, frică și interese pământești, iar “cele ale lui Dumnezeu”, înseamnă iubire până la sacrificiu, smerenie și împlinirea voinței mântuitoare a Tatălui Ceresc, chiar dacă aceasta duce la suferință.