Viaţa Sfintei Gorgonia, sora Sfîntului Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu
(23 februarie)
(Tradusă din greceşte)
Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se
numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creştină
de la părinţi, moşi şi strămoşi. Iar tatăl ei, fiind din părinţi slujitori de
idoli, a petrecut el însuşi multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă
fericita Nona, soţia lui, a întrebuinţat multe mijloace pînă ce l-a adus la
buna credinţă cea creştinească, căci era om cu foarte bună ştiinţă şi voinţă
chiar mai înainte de a cunoaşte el adevărul şi nu era cu putinţă să lase Dumnezeu
neluminat un suflet bun ca acesta.
După ce a primit Sfîntul Botez, Grigorie a strălucit atît de
mult în faptele bune, încît a fost hirotonisit şi episcop al Nazianzului, patria
sa. Vrednica de minune Nona, atîta luare-aminte avea către cele dumnezeieşti
şi atîta evlavie, încît, după cum zice Cuvîntătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul
ei şi fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea
de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieştii
slujbe sau în altă vreme, fără numai cînd era mare nevoie să vorbească. Şi ce
zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune şi cu rugăciunile care
le făcea către Dumnezeu ziua şi noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său
din păgînătate la buna credinţă, după cum am zis.
Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfînta Gorgonia şi un tată
şi un dascăl ca acesta avînd, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să
se facă asemenea cu dînşii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia
cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a şi făcut. Căci, deşi au măritat-o
părinţii ei cu legiuită şi cinstită nuntă, cu toate acestea atît de mult a întrecut
pe toate femeile cele vechi, care sînt mult lăudate pentru întreaga lor înţelepciune,
încît ea a unit cu nunta şi fapta cea bună a fecioriei şi a arătat tuturor că
nici fecioria singură nu uneşte pe om cu Dumnezeu şi nici nunta nu-l leagă cu
lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel ca nunta să fie cu totul vrednică
a fugi oamenii de dînsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea
este care iconomiseşte bine şi nunta şi fecioria. Deci mintea ori îl uneşte
pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea şi îl desparte de Dumnezeu.
Această de-a pururea pomenită nu s-a despărţit de Dumnezeu dacă
s-a măritat şi dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta,
că nu era unită şi cu întîiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puţină vreme
lumii şi firii, după legea trupului, pe care a rînduit-o Dumnezeu. Isprava cea
bună şi cinstită a ei era că şi pe bărbatul ei l-a adus la credinţa cea bună,
încît nu-l avea pe el domn şi stăpîn fără de rînduială, ci împreună rob bun
şi în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu.
Dar nu numai pe bărbatul său, ci şi pe rodul pîntecelui său, adică pe fiii ei
şi pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfîntului Duh cu sfătuirile sale cele
de suflet roditoare şi folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată,
căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată,
şi a dorit buna aducere de roade, pe fiii săi.
Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea
care şade şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se sîrguieşte
la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite şi înţelepte
femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înţeleaptă
şi cinstită sînt mici şi neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite
şi prea înţelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea şi pentru
împodobirea ei, precum era ea? Şi care alta se liniştea în casa ei şi nu se
arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaţilor ca aceasta? Care alta avea ochii
atît de înţelepţi şi opriţi de la privirile cele fără de rînduială, ca această
fericită? Care alta avea rîsul atît de cinstit şi liniştit ca al ei? Care alta
ca ea abia zîmbea cîteodată, cînd era trebuinţă? Încă şi auzul ei l-a păzit
atît de curat, încît îl avea încuiat la toate cuvintele deşarte şi nefolositoare,
dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeieşti şi mîntuitoare. Nici limba
sa n-o avea neînfrînată, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpîn, spre
a grăi numai dreptăţile lui Dumnezeu şi a avea rînduială hotărîtă buzelor ei,
spre a nu grăi niciodată vreun cuvînt deşert şi nefolositor.
Vrednica de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur,
nu-şi înfrumuseţa capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-şi îmbrăca trupul
său cu haine scumpe şi de mult preţ. Nici cu mărgăritare şi diamante nu strălucea,
nici cu spoieli şi cu dresuri nu şi-a acoperit vreodată faţa precum fac altele,
care sînt fără de ruşine şi spoiesc faţa lor, care este creată de Dumnezeu,
cu vopsele şi cu unsori împotriva dumnezeieştii zidiri a lui Dumnezeu şi nu
se mulţumesc, nebunele, cu faţa lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o
facă mai frumoasă, întinînd astfel chipul lui Dumnezeu. Ştia şi fericita Gorgonia
de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci
dorea numai să-şi împodo-bească sufletul cu obiceiurile cele bune şi creştineşti
şi cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înfloreşte feţele
femeilor celor cucernice şi cinstite din ruşinare şi din evlavie. O singură
podoabă poftea, aceea care se face din înfrînare şi din postire. Iar spoielile,
încondeierile feţei şi frumuseţea cea de un ceas şi făţarnică o lăsa acelora
care ies şi umblă pe uliţe fără ruşine şi nu iubesc frumuseţea sufletului, ci
numai pe a trupului.
Astfel era Sfînta Gorgonia în toate acestea. Dar înţelepciunea
ei, cunoştinţa şi credinţa pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvînt va putea
să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putinţă a se afla alte pilde ale
înţelepciunii ei şi ale dreptei credinţe ale ei, afară de cele ale părinţilor
ei celor trupeşti şi duhovniceşti, la care privind de-a pururea pomenita, le
urma fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atîta era ascuţimea şi isteţimea minţii
ei, încît toţi o aveau de obşte sfetnic la trebuinţele lor, nu numai rudeniile
şi părinţii ei, ci şi străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toţi înţeleptele
sfătuiri ale ei.
În dreapta credinţă şi în evlavie era minunată şi neasemănată.
Căci, care alta a împodobit atît de mult sfinţitele biserici cu daruri, ca fericita
Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfinţită şi vie a
lui Dumnezeu - după dumnezeiescul apostol - ca ea? Cine altul a cinstit atît
de mult pe preoţii lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă
evlavie, pe cei îmbunătăţiţi şi care vieţuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat
suflet mai pătimitor şi mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat
mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decît Sfînta Gorgonia?
Pentru sfînta, se potriveşte să zică cineva cuvintele acelea
pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă şi casa ei era deschisă şi
gata pentru primirea de străini, precum era şi casa lui Iov. Afară de casa ei
n-a rămas nici un străin cîndva. Aceasta, ca şi Iov, era vederea orbilor, picioare
şchiopilor şi mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea
de cei şchiopi şi sîrguia a căuta pe cei sărmani şi către femeile văduve arăta
o mare milostivire. Casa ei era de obşte adăpost al săracilor, averile lor erau
de obşte cu cei ce aveau trebuinţă şi le-a dat săracilor, ca să rămînă dreptatea
ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile
le-a luat de la El. Şi lucru cel mai bun decît toate era că acestea nu le făcea
la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cît putea, ca să nu le vadă oamenii, ci
numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus
în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor;
iar pe pămînt n-a lăsat nimic altceva, decît trupul ei. O bogăţie a lăsat copiilor
ei, adică îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.
Mulţi oameni au un obicei: în vremea cînd fac un bine, cad în
alt lucru rău - adică în vremea cînd fac milostenie la săraci ca şi cum ar fi
destulă milostenia singură să-i mîntuiască, afară de celelalte fapte bune -
se abat, se dau la desfrînări şi la îndulcirile trupului, ca şi cum ar fi cumpărat
în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednica de
fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lîngă milostenia ce făcea neîncetat
avea şi postirea, iar pe lîngă milostenie şi îndurarea către săraci, totdeauna
se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune,
uneori stînd drept în picioare, iar alteori lăsîndu-şi genunchii la pămînt.
După aceea, cu inimă zdrobită şi smerită şi cu lacrimi fierbinţi îşi înălţa
împreună cu rugăciunea şi mintea sa către Dumnezeu şi acolo o avea neclintită.
Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci şi pe bărbaţi
şi se arăta mai înaltă decît alţii. Multe alte fapte bune pe care le aveau alţii
le urma şi ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun
afla de la alţii, ea îl învăţa de la dînşii. Drept aceea, învăţa şi urma toate
faptele cele bune, pe care alţii nu le făceau.
Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare
îmbrăcămintea ei, acoperirea ei şi trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc
care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpînea pe trup aproape
fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit
să se omoare mai înainte de despărţire, ca sufletul să-şi ia slobozenia şi ca
să nu se împiedice de simţire? Sau nopţile cele veghetoare, cîntarea de psalmi
şi starea ce o începea astăzi şi o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos,
care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor
care ieşeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea
din noapte, care străbătea norii şi ajungea pînă la ceruri? Sau fierbinţeala
duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici cîinii cei de noapte, nici răcorile
aerului, nici ploile, nici tunetele şi nici grindinile, pentru dorinţa pe care
o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească,
ca să se nevoiască cu nevoinţa cea bună a mîntuirii. Astfel a arătat că deosebirea
pe care o au bărbaţii şi femeile este numai după trup, iar nu şi după suflet.
Sau înfrînarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoaşei Eva şi
pe păcat, precum şi pe şarpele amăgitor, pe diavolul şi pe moarte? Sau chinuirea
ei cea de viaţă făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, pînă la chip
de rob, precum şi patimile Lui? Şi cum este cu putinţă a număra cineva toate
isprăvile fericitei Gorgonia?
Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune şi
răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Cînd
încă era sfînta în viaţa aceasta, odată a şezut într-o căruţă pe care o trăgeau
nişte catîri. Mergînd pe drum, din lucrarea diavolului, urîtorul de bine al
omului şi din pizma care o avea asupra ei, pentru sîrguinţa ei cea bună, deodată
s-au speriat catîrii şi, alergînd cu sălbăticie, s-a răsturnat căruţa şi a căzut
sfînta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruţă
şi o tîrau catîrii, încît s-au sfărîmat mădularele şi s-au zdrobit oasele ei.
Această întîmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioşi, cum a lăsat
Dumnezeu pe o femeie sfîntă să pătimească un rău ca acesta.
Ea, cu toate că avea atîta nevoie de tămăduire, nu a voit să
cheme doctor pentru căutare şi vindecare şi aceasta numai ca să nu vadă bărbat
străin trupul ei. De aceea şi-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu,
Care, cu judecăţile ce ştie, a lăsat-o să pătimească această ispită şi după
aceea iarăşi să o tămăduiască. De aceea şi după nădejdea ei cea bună pe care
o pusese în Dumnezeu, Mîntuitorul său, a urmat şi lucrul, căci s-a tămăduit
desăvîrşit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voieşte să pătimească
acea sfîntă ispită ca un om şi să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de
om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toţi i-a făcut să se
minuneze şi mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toţi a sosit
şi s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a
fost ruşinat.
Altădată, iarăşi s-a îmbolnăvit sfînta, iar boala ei era neobişnuită
şi străină, că avea o fierbinţeală năpraznică în tot trupul ei şi era ca o aprindere
a sîngelui. Apoi a urmat răceală, sîngerare, roşeaţă şi moleşire a minţii şi
slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meşteşugurile
doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că şi-au pus
toată sîrguinţa lor. Nici lacrimile cele multe ale părinţilor ei, nici rugăciunile
cele de obşte către Dumnezeu şi nici cererile a toată mulţimea n-au folosit,
căci toţi aveau folos de la sănătatea sfintei şi dimpotrivă, de obşte, socoteau
pagubă şi vătămare boala ei.
Ce a făcut după aceasta Sfînta Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit
de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obşte. Şi, aşteptînd
vremea nopţii, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puţin
boala, s-a dus şi a căzut cu credinţă la Sfîntul Jertfelnic, chemînd cu mare
glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sînge,
care atingîndu-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sîngelui
ei. Deci ce a făcut? Şi-a apropiat capul ei de Sfînta Masă şi cu lacrimi, precum
a udat desfrînata picioarele lui Hristos, a udat şi ea Sfînta Masă, zicînd că
nu se va duce de acolo, pînă nu-şi va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplîndu-şi
cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvîrşit
şi s-a întors acasă uşurată de boală, cu trupul şi cu sufletul, fiindcă şi-a
luat plata credinţei şi nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei şi-a
dobîndit şi sănătatea trupului. În acest fel a fost viaţa fericitei Gorgonia.
Acum, să-i vedem şi sfîrşitul.
Fericita dorea moartea pentru multa îndrăzneală pe care o avea
către Hristos şi, mai mult decît toate cele pămînteşti, alegea mai bine să fie
lîngă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască şi înaltă nădejde
a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce
a făcut-o, rugîndu-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta
în ce zi are să moară şi să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu,
ca să se pregătească şi să nu se tulbure cînd va veni moartea fără de veste.
Cu toate acestea, sfînta n-avea trebuinţă de vreo pregătire, pentru că avusese
cu puţin înainte săvîrşirea Sfîntului Botez sau, mai bine să zic, că toată viaţa
ei era desăvîrşire. Naşterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfînt, prin Sfîntul
Botez, iar încredinţarea mîntuirii o avea prin faptele cele bune şi plăcute
lui Dumnezeu, pe care le lucrase pînă atunci şi peste care mai pe urmă de toate
a pus Sfîntul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mîhnea şi aceasta avea
trebuinţă s-o adauge lîngă celelalte lucruri bune ale ei. Care era aceasta?
Să-şi boteze şi pe bărbatul său, ca să nu rămînă nedesăvîrşit lucrul ei, ci
să se ducă desăvîrşită la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga şi
îl căuta şi nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care
face voia celor ce se tem de El.
După ce le avea pe toate după scopul ei şi nimic nu mai lipsea
dintre cele cîte poftise, s-a apropiat şi ziua cea hotărîtă a morţii ei; atunci
s-a pregătit de moarte şi pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile
firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor şi iubiţilor ei, cîte
sînt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii şi de fraţi,
a vorbit cu înţelepciune şi a învăţat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut
ca o zi de sărbătoare, prin învăţătura ei către toţi, în ziua cea mai de pe
urmă a vieţii ei. Atunci a adormit şi s-a dus la cele cereşti fericitul ei suflet,
nu aşa bătrînă după anii vieţii, căci nici nu voia să trăiască şi să se afle
mulţi ani în lume. Dar după bunătăţi şi după faptele bune, era îmbogăţită mai
mult decît mulţi alţii, care au ajuns la adînci bătrîneţi.
Însă este bine şi folositor lucru să adăugăm şi ceea ce a urmat
la sfîrşitul ei. Fericita zăcea pe pat, după cum am zis, avînd răsuflările cele
din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii şi străini, mîhnindu-se toţi
de despărţirea ei. Unii dintr-înşii doreau să audă de la dînsa ceva de folos
pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alţii voiau să le spună ceva
potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea
şi durerea inimii lor era nevindecată şi lacrimile le curgeau, neauzindu-se
de la dînşii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plîngeri
pe ceea ce se despărţea de lume cu semnele sfinţeniei; ci toţi stăteau cu adîncă
tăcere, ca şi cum s-ar fi săvîrşit vreo taină dumnezeiască, iar sfînta zăcea
nemişcată, fără glas şi fără suflare.
Atunci păstorul cel de obşte, adică tatăl ei, care stătea aproape
de dînsa, văzînd-o că îşi mişca încetişor buzele, a apropiat urechile sale cu
nădejde, crezînd că va auzi ceva. Şi a auzit-o zicînd un stih din psalmul lui
David, potrivit ceasului: "Mă voi culca şi voi dormi cu pace". Aceasta
nu era altceva decît o arătată mărturie şi dovadă a îndrăznelii şi a sfinţeniei
cu care fericita Gorgonia a ieşit şi s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită
milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim şi noi păcătoşii şi osîndiţii
de sfîrşitul cel bun şi mîntuitor în pocăinţă şi mărturisire, ca împreună cu
cei mîntuiţi să slăvim şi noi bunătatea Lui cea desăvîrşită, în vecii vecilor.
Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie
Cuvinte cheie: Sfanta Gorgonia
Cautare:
Vizualizari: 1389
Id: 1457
Imagine:
Share:
