Iisuse, veșnic călător

Iisuse, veșnic călător
Prin lumea de păcate,
Tu bați străin și iubitor
La ușile-ncuiate.

Nimic Tu nu ceri nimănui
Când bați și-aștepți să vină,
Ci vrei să lași în viața lui
Din pacea Ta divină.

Ai vrea din viața Ta să-i dai
Căci viața lui e moartă,
Dar el nu vrea! – Tu bați și stai
Afară lângă poartă.

Tu, Regele iubirii, ai sta
Pe veci de veci cu dânsul,
Dar el nu vrea, Tu bați și stai
Și, stând, Te scapă plânsul.

Eram copil când Te-am văzut
La poarta mea – străine,
Și să-Ți deschid ai tot bătut
Să intri și la mine.

Dar lumea-mi spunea să nu vin
Căci viața Ta-i amară,
„Am vreme, colo, mai târziu...”
Și Te-am lăsat afară.

De-atunci trecură ani șirag
De viață-mi amărâtă,
Tu tot ai plâns, Străine drag,
La poarta zăvorâtă.

Târziu, Ți-am auzit din nou
Chemarea Ta duioasă,
Încetă, stinsă... un ecou...
„O, lasă-Mă în casă”...

„O, lasă-n suflet să-Ți străbat
Cu pacea Mea cerească,
Cât ceru-n lat și lumea-n larg
Nu pot să-ți dăruiască”...

Dar lumea-mi spuse să Te las
Afară și-astă dată:
Tu iar la ușă ai rămas
Și ușa-i încuiată...

Te-am auzit ani mulți pe rând
Chemându-mă pe nume,
Dar n-am deschis, iar Tu, plângând,
Te-ai dus străin în lume.

Dar astăzi singur mă-nfior
De-ale mele fapte rele,
Iisuse! – și Te chem cu dor
În noaptea vieții mele.

„Mai vino iar, Iisuse blând,
Mai bate iar, odată,
Te-aștept cu sufletul plângând
Și ușa-i descuiată...”